Agatonul nou

Într-un luminiș croit în inima pădurii, trădând o spiritualitate covârșitoare se înalță ceea ce în veacurile trecute a însemnat schitul Agatonul Nou, cu hramul Sf. Ioan Zlataos. Schitul ocupa o platformă de numai câțiva pași din versantul care apoi continuă, încât de jos nu poți vedea nimic.

În afara altarului încăpător doar pentru un om și a chilioarei din stânga, unde trăia călugărul care avea grijă de schit (ieroschimonahul, cel mai bătrân și sporit în duhovnicie care era deopotrivă și egumen), nimic nu mai e acoperit. Naosul e înconjurat de două rămășițe de pereți, în care încă se mai văd săpate stranele marilor ierarhi și conturul unei ferestre, iar din pronaos n-a mai rămas decât podeaua de piatră groasă și rece, ajungând până la marginea hăului, în care se pot zări urme de fixare a unor stâlpi din lemn care în trecut susțineau un acoperiș.

Sub podeaua naosului, o gaură îngustă cândva mascată de o lespede grea, te conduce într-un beci adânc, colmatat cu frunze și sol, numit Camera Fetelor. Aici, în pivnicioara de sub schit, își ascundeau odinioară localnicii copilele când năvăleau tătarii sau turcii, și tot aici, la 1865, s-a descoperit o fabuloasă comoară.

Lipsa sau ștergerea unor dovezi concrete care ar putea conduce la o plasare precisa în timp a așezământului Agatonul Nou, face să se vorbească doar despre o perioadă de locuire ce ar fi debutat în jurul anului 1500 și care ar fi sfârșit pe la jumătatea sec. XVI. Prima atestare a fost făcută la 18 iulie 1587, când Mihnea Turcitul întărește: mănăstirii Motnau, unde este hramul Sfintei Troițe și mănăstirii Agaton, unde este hramul Sfântului Ioan Zlataos și mănăstirii ce se cheamă Ioan Bogoslov, ca să le fie de ocină în jurul mănăstirilor. Însă hotarele să se știe: din vârful lui Martirie până la piatra Motnaului și până la Crucea lui Agaton și obârșia Pârscovelului, până la Stâlpii Tainiței și la Hânsaru în sus, pe culme până la vârful lui Martirie. Cunoscută ctitorie a lui Neagoe Basarab, după anul 1733, mănăstirea Agaton a încetat să funcționeze.

Diana Gavrilă