Copilasii calauze
Pe Ionuț și pe frații lui i-am remarcat prin 2012, când exploram mai în detaliu zona muntoasă a Năeniului. Erau o trupă de trei – patru copilași, băieți și fetițe între cinci și zece ani, poate, nu toți erau frați și nu erau mereu aceiași. Omniprezent, atunci, era Ionuț.
Copilașii locuiau în satul Vârf, un loc de-o sărăcie vizibilă, și, când nu ploua, își făceau veacul în preajma Bisericii dintr-o Piatră, locul preferat de joacă. Am intrat repede în vorbă, ei fiind singurele suflete de pe acolo, iar noi având nevoie de multe informații. Și uite așa, cu timpul, ne-am imprietenit. Prezența lor acolo era pitorească, deloc apăsătoare. Nu erau insistenți și nu cerșeau, ca puștanii de prin intersecțiile de la oraș. Dacă le ofereai ceva pentru informațiile oferite sau așa, din simpatie, se bucurau și-ți mulțumeau. Dacă n-aveam mărunt pentru fiecare, îi dădeam lui Ionuț o bancnotă mai mare. O zbugheau la magazinul din sat, s-o schimbe și s-o împartă.
Când am avut nevoie de ajutor pentru drumurile mai lungi, cu trasee incerte, i-am folosit pe post de calauze, uneori însoțindu-ne și câte o juma’ de zi. Pe drum împărțeam frățește apa, mâncarea și dulciurile. Și aproape mereu aflam chestii noi, deși copiii nu erau mereu vorbăreți. În mai multe rânduri micile calauze ne-au scos și din belele. Odată, când niște moși nebuni, personaje cunoscute, s-au încăpățânat să urce la chilia lui Ambrosie pentru niște măsurători, Ionuț și cealaltă călăuză au pus umărul la efortul comun de-ai aduce înapoi întregi și în viață. S-au spus multe rugăciuni atunci și s-a făcut risipă de adrenalină. În alt rând, eu la volan fiind, când n-am ascultat sfatul lui Ionuț, am avariat serios mașina, de era s-o lăsăm acolo. Mi se păruse nu știu cum să mă las ghidonat de un copil de șase ani. Deci, n-am cum să-l uit pe Ionuț.
Vreo doi ani n-am dat pe acolo. Când am revenit, l-am regăsit la post. Echipa se mai schimbase. Unii erau la școală, alții bolnavi. Cel puțin unul dintre ei murise. La cea mai recentă tură am găsit altă trupă, foarte asemănătoare celei dintâi. Ca Ionuț sunt mulți copii. Cam în aceeași perioadă am întâlnit un alt grup de copii calauze în Aluniș, la complexul rupestru, unde cel puțin noi nu aveam nevoie de ghidaj. Dar ne-am lăsat conduși pe stâncile de deasupra grotelor, am stat la povești cu ei, iar la coborâre le-am dat câțiva lei, că ne ținuseră de urât și ne povestiseră tot felul, lucruri uimitoare pentru excursioniștii care ne însoțeau. Despre ursul care intrase în cursul acelei nopți în gospodăria unuia dintre ei și omorâse purceaua, de exemplu… Bănuți munciți, nu cerșiți.