Cuptoarele de var

Semnalam nu demult dispariția ultimei varnițe de pe valea Nișcovului, rasă de pe fața pământului de o viitură. Micuțul cuptor de var din satul Izvoru, comuna Tisău, a fost fala noastră vreme de mai mulți ani, povestea lui fiind prezentată în detaliu multor sute de turiști curioși. Era folosit de cel mult două ori pe an la arderea pietrei de calcar scoasă și cărată cu greu din carierele de la Ciuta, cu căruța, cale de vreo zece kilometri. Păcat de el!

Nici n-am apucat să-i ducem dorul, c-am descoperit o nouă varniță funcțională (pare-se că-s chiar mai multe) pe valea Bâscii Chiojdului, aproape de vărsare. Uluitor este că cineva se străduiește să o reîncingă periodic, pentru turiști, pentru curioși și, de ce nu, pentru var. Ați auzit de Școala de var? E un loc la îndemână, de unde poți lua lecții de la bătrâni, nu numai despre var: …pe vremuri, adunam două căruțe de uscătură, curățătură din livadă, reparam gardurile, apoi ardeam prima varniță din an. Coboram cu uscătura și urcam cu lespezi pentru ziduri…, că atunci casa nu se făcea în trei luni. Asta înseamnă să ai noroc.

Arderea și stingerea varului sunt ocupații ca și dispărute, aduse din generație în generație încă de pe vremea romanilor, primii constructori utilizatori de mortar sosiți pe meleagurile noastre. Astăzi, cuptoarele de var (varnițele) rămase în regiune, însă, le numeri pe degetele de la o mână. Până la apariția varului lavabil le găseai în zonele cu multă piatră de var și cu lemn de foc din abundență: Năeni, Tisău, Ciuta. Varul nestins obținut prin arderea pietrei/calcarului era folosit, în combinație cu apa, la frescele bisericilor, la vopsitul caselor și pomilor, la tencuit, la mortarul de zidărie. Un alt cuptor de var, și el abandonat, mai poate fi studiat în Năeni.