Franturi de impresii despre opera lui Gheorghe Petcu (1948-2024)

De-ar mai trăi Dimitrie Ionescu, Ion Moldoveanu, Gabriel Cocora şi Corneliu Ştefan! De s-ar întâmpla asemenea minune care credeţi că ar fi fost reacţia lor la inepţiile din articolul pe care cu uşurinţă inexplicabilă l-aţi dedicat unui impostor, unui intrus infiltrat în rândul celor care cu adevărat cercetează şi scriu în cunoştinţă de cauză despre trecutul Buzăului? Ar constata că au fost compilaţi cu neruşinare (într-un ziar a fost criticat chiar pentru plagiat), că sub acoperirea unei vaste bibliografii pe care doar o citează compune texte de istorie cu greşeli impardonabile şi inexactităţi. Şi ar fi mâhniţi să constate că atribuiţi merite magistrale unui fost activist de partid şcolit la Academia Ştefan Gheorghiu ajuns sociolog în brambureala legislativă din anii de după decembrie 1989. Ce articol de fond ar fi scris, ca nimeni altul, regretatul jurnalist Corneliu Ştefan care ar fi turbat de furie să audă de tentaţia de a fi jurnalist a celui al cărui portret moral şi profesional a fost creionat cu atâta măiestrie şi veridicitate de fostul său şef, profesorul Victor Andreica în cartea sa Am trăit sub şase dictaturi.

Ori sunteţi într-o totală confuzie ori în pană de subiecte credibile dacă scrieţi despre cel mai mare autor de monografii (de fapt albume istorice cu fotografii comentate obţinute de la terţi), despre un cercetător avizat care nu a trecut decât sporadic prin arhive şi deloc prin marile biblioteci din Bucureşti, prin aceasta ridicând la rang de virtute impostura şi lipsa de profesionalism a unui om plin de dorinţa de a se remarca cu orice preţ, folosindu-se fără scrupule de experienţa şi priceperea unor istorici, unii dintre ei doctori în istorie, pe care, făcându-le hatârul de a fi coautori la o pseudo-monografie a municipiului Buzău i-a pus la colţ la cuprins. când la contribuţia autorilor aceştia apar într-o lumină proastă în comparaţie cu magistrala contribuţie a marelui autor de monografii (unele retipărite şi în alte limbi, meritul fiind al Consiliului judeţean care a finanţat lucrarea). De-ar mai trăi Corneliu Ştefan, Dimitrie Ionescu, Gabriel Cocora. (comentariu la un articol omagial apărut în Șansa buzoiană)

———-

Am avut onoarea să răsfoiesc sus pomenita colecție Gheorghe Petcu. Inestimabila colecție personală de fotografii se materializa în două pungi încăpătoare din plastic burdușite cu poze de prin județ, de toate soiurile. Câteva color, majoritatea alb-negru, mici, mari, pătate sau șifonate, cu adnotări pe față sau pe verso, aidoma unor bancnote vechi. Miroseau pătrunzător. Am rămas mut. Le cărase de acasă special pentru mine. L-am întrebat cum pot găsi o imagine despre un anumit subiect și, mai ales, cum o pot folosi. Îmi trebuia, evident, în format digital. Mi-a spus să caut prin ele și să mă descurc. L-am întrebat și despre proveniența conținutului acelor pungi. Din câte am dedus, nu știa să folosească aparatul de fotografiat. Nici nu-i trebuia. Pozele erau căpătate sau rechiziționate. Mi-a spus-o fără jenă. Evident, pentru toate avea drept de autor, deci le puteam folosi și eu fără nicio grijă. Așa cum făcea și el. Așa au ajuns și imagini d-ale mele tipărite prin operele lui. Sau imagini aiurea, luate de pe net, semnate cu numele meu, în aceleași capodopere. Să nu uit. D-nul Petcu deținea și imagini digitale, pe CD-uri. A scotocit prin fișet și mi-a ales câteva, să caut eu acasă prin ele. Acasă am găsit doar cântece de petrecere a câtorva interpreți locali, protejați și promovați de d-nul Petcu cât fusese pe cai mari la CJB sau mai știu eu unde. N-am să uit ce tărăboi a ieșit când l-am informat ce conțineau CD-urile. N-am idee dacă și-a recuperat proprietatea intelectuală.

———-

Prin 2010, pe vremea când editam TurismBuzău.ro varianta tipărită, am fost convocat și muștruluit de dl Petcu pentru o inexactitate apărută într-un text publicat în revistă în numele CJB. Supărare maximă. Dat din mâini, ridicat vocea, explicat de ce e necesară rigurozitatea, documentarea, mersul la fața locului etc. Povestit cum vreme de câteva decenii bătuse drumurile prăfuite ale județului, depășind suta de mii de km (adunați pe ordine de deplasare), deținând recordul absolut. M-am scuzat în vreo două rânduri, explicându-i că nu considerasem subiectul atât de sensibil și de o asemenea importanță. Când am văzut că nu se oprește, și se tot ambalează, l-am întrebat și eu, într-o pauză de respirație, despre câteva subiecte dragi mie, despre exactitatea datelor publicate de domnia sa. În primul rând despre cei 17 metri înălțime ai cascadei Casoca, care nu-mi dădeau pace. S-a gândit puțin, a priceput că fusesem la cascadă și mi-a servit-o așa: Am spus 17 metri ca să se vadă cine a furat informațiile de la mine, fără să se ducă acolo. (Daniel Petre)