Lacul Hansaru este situat în Masivul Culmea Ivănețu din Munții Buzăului, bine ascuns în pădure, la 925 metri altitudine. Unul dintre cele mai frumoase lacuri naturale din Carpați, Hansaru este un lac de alunecare, cu o suprafață de numai 0,3 hectare. Turiști din largul țării, chiar și de peste hotare vin pe-aici cam tot timpul anului, atrași nu numai de priveliștile deosebite ale împrejurimilor, dar și de farmecul nebănuit al locului, aș putea spune o destinație misterioasă, care a născut zeci de povești.

Poposim de această dată într-un neasemuit luminiș, croit în inima pădurii, atrași de minunata oglindă a Lacului Hânsaru sau Tâlharilor, dintotdeauna un loc retras, vestit loc de popas, dar și punct reper pentru vechile cete de haiduci, după cum și identitatea îl recomandă. Numele preluat și de pârâiașul generat prin scurgerea apelor sale, la fel și de valea prin care acesta își croiește traseu până în apele Bâscii Roziliei, pare să nu justifice geneza sa. Ar fi o acumulare creată în spatele unei trepte de alunecare, bine populată cu pește, în mod special caras. Deopotrivă, prin așezarea sa pe vechea moșie a logofătului Nicolae Băleanu, i se adaugă și numele de Băleanca, iar greșit i se mai spune și Gotiș.

O cabană de vânătoare, ridicată în mijlocul unei păduri tinere de brazi, era cândva gazda doritorilor de aventură. Sub luciul apei, în care se oglindește timid azurul tăriei, se zăresc peștii ce frenetic se mișcă, parcă într-un dans neîntrerupt. Vechile pontoane se ivesc din stuful ce îmbracă marginile, mărturii că pescuitul devenise o preocupare ce atragea pe mulți iubitori ai acestui sport. Un trunchi răzlețit, tot ce-a mai rămas din platforma plutitoare, alunecă alene, fără țintă, peste sclipirile de argint ale apei lacului. Departe de bătaia puștii, doar tulburate de rivalii lor pădureni sau venirile sporadice ale oamenilor, rațele sălbatice cuibăresc aici, prezența lor aducând un plus de frumusețe locului. Acum, camuflate de tufișuri, așteaptă nerăbdătoare să prânzească. Probabil vor rămâne ascunse până când ne vom îndepărta. Feeria lacului ne îmbie să ne așezăm și să ne înfruptăm și noi din ceea ce am cărat în rucsac. Ne așezăm spre a ne odihni o clipă picioarele ușor obosite și a savura mâncarea care, în mijlocul naturii, capătă mai mult gust.

Pe aici ar fi trecut și boierul Cristea, despre care o să mai auziți povestindu-se. În încercarea de-a-și urca bogățiile pe munte, între stâncile căruia dorea să le îngroape, pierde o parte dintre acestea, pentru că unul din cuferele încărcate cu prețiosul aur s-ar fi rostogolit de pe bilele („bile”= trunchiuri de copaci decojite, care prin impingere faceau posibilă urcarea pe pantă a greutăților) pe care era transportată încărcătura, ajungând în adâncimile lacului.

O mulțime de legende sau întâmplări grăiesc despre apele care nu întârzie să-și ceară tributul, când acestea cer suflet tânăr și mai ales de bărbat, sau lacurile fără fund care îi înghit pe aceia care încearcă să se scalde în apele lor. Nu știu cât aceste superstiții au funcționat atunci când un tânăr, venit prin 1987 să se bucure de pitorescul locului, și-a găsit sfârșitul în timp ce-și răcorea trupul în tainicele unde ale lacului. Știu doar că, pentru aducerea la mal a trupului neînsuflețit, au fost necesare intervenții speciale cu scafandri, aceștia declarând că în zona centrală adâncimea ar fi foarte mare, ceea ce ar putea confirma și legenda lacului fără fund.

Diana Gavrilă