Am urcat cu mașina dinspre Mânzălești pe un drum acceptabil, până aproape, doar ultimii doi kilometri străbătându-i pe jos, luând muntele și râpele pieptiș. Drumul spre Manastirea Gavanu îți taie răsuflarea, la propriu și la figurat.

De frumuseţea locului a fost fascinat Alexandru Vlahuţă care, în România Pitorească, descrie laudativ decorul natural în care este amplasată Manastirea Gavanu, iar marele pictor Ion Andreescu, vizitând zona în 1873, a făcut o schiţă a lacului Găvanu: „Peisaj cu arbori”. Al. Odobescu îşi aminteşte cu plăcere că pe o frumoasă zi de vară mă odihneam câteva ore la Schitul Găvanu, o minunată înfundătură călugărească din munţi, câteva colibe şi o bisericuţă din bârne, semănate printr-o pajişte smălţuită cu flori, pe care o încinge un semicerc de 12 stânci pestriţe ce poartă numirea foarte potrivită de Curcubeta. Începuturile duc la anul 1708, când în punctul la Lăstuni, în Fundul Găvanului, între două izvoare, se afla un locaş modest. În 1793 mănăstirea avea copist propriu şi pe lângă ea s-a ridicat o şcoală unde copiii din Mânzăleşti au deprins slovele. În 1821, turcii, care îi urmăreau pe boierii eteriști adăpostiţi aici, au pârjolit locul. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, schitul trece din nou prin momente grele. Recensământul lui Cuza arată că, în 1860, la Găvanu vieţuiau treizeci de călugări, după secularizare locul rămânând aproape pustiu. Schitul a avut un rol destul de important şi în Primul Război Mondial, când Muntenia se afla sub ocupaţie austro-ungară, aici existând un loc secret de trecere spre Moldova liberă. Biserica s-a înviorat în perioada interbelică şi, oarecum, în primii ani de după război. În 1951, Găvanu devine aşezământ monahal de călugăriţe şi metoc al Mănăstirii Răteşti, până în 1959, când este închis. Clădirile sunt vegheate de un enoriaş până în 1990, când schitul se redeschide. În prezent la Manastirea Gavanu vieţuiesc câteva măicuţe. Informații despre mănăstire pot fi obținute la 0763.604.247.