Dacă pictura naivă a crucilor din Cimitirul Vesel de la Săpânţa a făcut înconjurul lumii intrând în patrimoniul UNESCO, la Buzău își face tot mai simţită prezenţa sculptura naivă a meşterului popular Ion Moacă de la Pietroasele.

Astfel, în peregrinările noastre pe dealurile pline de istorie ale judeţului, în drum spre locul unde a fost descoperit tezaurul Cloşca cu puii de aur, am descoperit pietrele lui nea Ion. Am pășit cu sfială în curtea omului, neîndrăznind să tulburăm liniştea de muzeu a casei sale, cu gândul de a vedea câteva pietre cioplite, dar spre uimirea noastră am descoperit o adevărată lume a tăcerii, o lume în care fiecare exponat avea locul şi rolul său. De la soldaţii care stăteau de strajă în faţa porţii, la statuia regelui Mihai, de la Gh. Doja, la busturile lui Cristian T.P., Ioan Bocşa, Tamara Buciuceanu sau Toma Caragiu, până la urşi, lei, vulturi, ţestoase sau pinguini, pe toate le găsim în curtea şi grădina familiei Ion Moacă.

Nu mică ne-a fost mirarea când mesterul Moaca a început să ne povestească şi despre celelalte talente ale sale. Ne-a deschis, cu multă căldură, uşa atelierului său unde, la loc de cinste se aflau câteva figurine cioplite în lemn. „Se ciopleşte mai uşor în lemn, dar e mai scump. Nu-l găsesc pe aici”, ne explică nea Ion.

Din cei şapte copii ai familiei, mesterul Moaca e singurul care a moştenit arta cioplitului în piatră de la tatal său. Mai târziu a avut parte şi de o soţie zdravănă, tanti Florica, o femeie de toată nedăjdea, cu care a împărţit şi bune şi rele, împreună, din acest meşteşug, crescându-şi cei patru copii. „Nu de puţine ori Florica mi-a fost alături cu un sfat, cu o vorba bună”, considerând-o, pe bună dreptate, o adevărată sursă de inspiraţie.

Şi, pentru că lucrurile frumoase îşi au izvorul în suflete frumoase, nea Ion îşi deapănă amintirile cu mare drag. Ne povesteşte cum cânta la nunţi, fiind singurul maestru lăutar din zonă care putea să cânte la acordeon, tobă şi voce în acelaşi timp. Citindu-ne curiozitatea pe chip, suntem invitaţi pe veranda casei, acolo unde eroul nostru îşi are improvizat studioul şi nici una, nici două, se porneşte a cânta sârba şi hora muntenească aşa cum rar se pot asculta. „Cântam la nunţi şi aveam doar acordeonul, un Hohner destul de vechi, dar care știe să-şi facă bine meseria. Atunci ce m-am gândit? Mi-ar trebui o tobă, dar de unde să o iau? N-am stat mult pe gânduri şi într-o toamnă m-am apucat şi-am tăiat un bariu de ţap a cărui piele am întins-o pe un fund de butoi. Am fixat-o bine cu un cerc şi i-am ataşat o măciucă. Tobă ca a mea nu mai găseşti pe undeva!” – se mândreşte mesterul Moaca cu invenţia sa.

Didina Constanda