Părerea specialistului despre tuneluri, uriași și alte bazaconii…

De vreo 10 – 12 ani, nu există săptămână în care să nu fiu abordat de diverse persoane, pe teme de istorie, mai ales locală. La servicu, pe stradă, pe facebook, la cumpărături, la sală, când ies în oraș, la o bere (în fine, asta-i rar, de la o vreme). Tema Number One: tunelurile de sub oraș!
De la o vreme (de când s-au înmulțit sesizările), ripostez acid. Câteodată, scot un carnețel și încep dialogul: „-Hmm. Tunel. Unde? Ce stradă și ce număr? – Păi… nu știu adresa, dar o știe un prieten de-al meu… – Ați coborât acolo? – Nu, dar prietenul meu știe de la… – Aaaa, nu a coborât nici el. – Nu, dar tunelul ăla dă tocmai la Oreavu…” Și așa, mai departe…
În toate poveștile întâlnim câteva elemente comune:
1. Nimeni nu a coborât, dar știe pe cineva care a făcut-o (deseori, știe pe cineva care știe pe cineva…).
2. Povestea e mai veche. Are cel puțin 20 de ani, dacă nu 50-60.
3. „Povestitorul” este convins că are dreptate, iar subsemnatul este, fie ignorant, fie răuvoitor. De regulă, ultima variantă, pentru că „autoritățile știu”! Unii (mulți, oameni de toate isprava), se supără și chiar devin violenți verbal, când îi contrazici.
4. „Tunelul” este surpat acum/ nu se poate intra/ persoana care a intrat e plecată etc.
5. În multe cazuri există hărți și schițe. Din păcate și acelea, „pe moment”, indisponibile.
6. Bonus (uneori): există chiar un „drum al căruțelor”, subteran, care lega Râmnicul de Brăila și pe care negustorii duceau mărfurile, ca să nu-i atace „turcii și tătarii” (Brăila era raia turcească, din timpul lui Süleyman!!!)
Personal, cred că toate aceste povești sunt bazaconii, deoarece:
– Nu există nicio dovadă arheologică (și s-a tot săpat);
– Nu există nicio dovadă istorică directă (izvor scris, care face referire la așa ceva) sau indirectă: analogii (alte orașe), referiri documentare la mâna de lucru (erau necesari cam mulți muncitori, unii specializați), referiri economice (asta costa, nu glumă);
– Nivelul tehnic din Evul Mediu românesc permitea cu greu întreținerea, aerisirea și iluminatul unui tunel de kilometri;
– Structurile de dimensiuni mai mari, de regulă, sunt mai recente (sec. XIX), perioadă din care am fi avut numeroase izvoare/ surse în cazul construcției unor tuneluri, însă, pentru perioada respectivă, nu am avea niciun motiv plauzibil pentru construcție.

În fine, se poate și mai rău! Astfel, am auzit acuzații cum că istoricii, arheologii, cei din muzee țin ascunse publicului larg unele lucruri. Și aici pe primul plan sunt osemintele (mai ales cranii) de uriași. Mai există și variațiuni, despre manuscrise și artefacte care ar arăta istoria „adevărată” despre daci, extraterestri și alte chestiuni.
Dacă, în cazul tunelurilor, există un sâmbure de adevăr (pivnițe supraetajate, ridicate una peste alta, timp de sute de ani), treaba cu „uriașii” e complicată rău!
Păi, să spunem că eu sunt un cercetător care dă peste un craniu de uriaș. După „opinia publică”, canoanele/ procedurile/ jurămintele (!?) breslei mă obligă să ascund descoperirea. Nicio publicație, nicio televiziune, nu înregistrare oficială. Nu spun nici familiei, nici iubitei, nimănui!
Fraților, aș fi primul care ar chema presa! Aș pune în online! Și așa sunt toți! Clar?
Ar mai rămâne problema artefactelor extraterestre (sper să o rezolve cei cu „Storm Area 51”) și a cărților și manuscriselor despre „adevărata istorie a românilor” (știți voi, alea care dovedesc că dacii i-au civilizat pe romani și i-au învățat limba latină…). Totuși, este bine că, majoritatea sunt convinși că alea-s la Vatican.

Marius Neculae,
Muzeul municipal Râmnicu Sărat