Țuica este o băutură alcoolică tradițională românească obținută prin fermentarea și distilarea prunelor, atestată documentar prin 1386. Pe la Buzău, la deal ori la munte, livezi de pruni sunt peste tot. Și mare parte din recoltă ajunge la cazan. Câte un cazan(el) se găsește în majoritatea gospodăriilor, la fel tocitori (zăcători) și lemn de foc. Rachiul tradițional la Buzău este fiert o singură dată, are între 30° și cel mult 40° tărie și este distilat de cele mai multe ori din prune. În anii fără prune se folosesc corcodușe, pere sau alte poame dulci.

La Sibiciu de jos, locul copilăriei mele, în dunga râului Buzău, prunii nu se taie decât dacă s-au uscat de pe picioare irecuperabil. Sunt niște statui cărora localnicii le închină imnuri și le înalță slave. Prunii sunt singurii pomi care nu sunt lemn de foc decât dacă-i doboară furtuna sau bolile. Iar gemul, magiunul se fac doar cu măsură, pentru că prunele nu sunt cosiderate niciodată prea multe când le asociezi cu țuica. De unde vii și oriunde ai pleca, într-o stare de bucurie sau de tristețe, te doare ceva, localnicii îți propun ei un motiv pentru degustare. Îți pot ține o prelegere pe tema țuicii desprinsă parcă dintr-un tratat avizat de specialiști certificați. Nu, nu-i doar pentru bărbați. Când vine vorba despre țuică, ambele sexe găsesc că e indispensabilă vieții. Rareori și doar excesele ajung să creeze turbulențe. (Cristina Lupuț)

Când n-ai propriul cazan, te duci cu prunele fermentate şi faci țuica la povarnă. Asta-i distileria din sat, unde mergi cu zeama ta, ca la moară cu boabele, și te întorci cu țuica. Tuica de prune se păstrează cel mai bine în butoi din lemn de dud, de stejar, de salcâm. Dacă o ţii mai mulţi ani în butoi devine mai uleioasă, se colorează și câștigă în grade. Nu-i musai să stea cu anii în butoi. Când a prins culoare, o poți trage la sticlă.