Olaritul
Țăranul din vechime nu se înconjura de lucruri multe, strălucitoare și moarte. Obiectele lui, puține la număr, nu erau niciodată pur decorative, impersonale sau anorganice. Avea la îndemână lucrul viu al mâinilor lui care rostuiau materia, înnobilând-o prin efort și suferință.
Nimic nu este mai spectaculos decât mângâierea lutului în ritmul uniform al roţii de olar, încercând să ridice cu mâinile, ca pe o coloană fără sfârşit, vasul încă fragil. Olaritul este o muncă obositoare ce necesită forță, îndemânare și cunoștințe deosebite. De aceea, olaritul este un meșteșug rezervat bărbaților, femeile ajutând de obicei la decorat.
Cele mai cunoscute centre de olărit buzoiene erau la Olari, Mânzălești, Grabicina, Joseni, Bisoca, Poșta Câlnău, fiind legate, fiecare, de câte un filon excepțional de lut. Vechile vase din ceramică erau nesmălțuite și cu ornamente extrem de simple, cu linii și valuri făcute cu var. Oalele, străchinile și cănile din lut erau vândute la târgurile de la Beceni, Vintilă Vodă, Buzău și Râmnic, sau schimbate pe cereale, în satele din câmpie. La târg erau duse în care cu boi, zeci de căruțe plecând odată. La transport, cănile se legau între ele cu ață, de cozi și se puneau în fân, cu străchinile. Se vindeau ca pâinea caldă, dimineața, la prima oră, la lumina felinarului, atât erau de căutate. Dragostea oamenilor pasionați a făcut ca meșteșugul să fie păstrat și azi, transmis din tată-n fiu. La muzeul Timpul Omului puteți afla detalii.