Agatonul vechi
Masive, tăcute, cu ziduri groase, așezate pe temelii adânci între care se deschid crăpături, cu arcadele lor neclintite șerpuind în sus spre întâlnirea cu văzduhul și cu toate câte le întregesc ființa, Agatonul vechi (Dărâmătura) și Agatonul nou stăruie ca niște monumente, de mai multe veacuri, în zarea tremurată a unor vremi slăvite. Urci povârnișul aspru ce se deschide printre cele două edificii, urmărit de ochii sfredelitori ai uriașului sfinx, un dac ce-și poartă cu mândrie cușma.
Ajuns, în fine, deasupra abrupturilor în vârful cărora se deschid cele două așezăminte, cotești la dreapta și brusc te trezești în fața unor mormane din piatră, în care au fost tăiate adânc firide și care va să zică sunt urme ale ceea ce cândva s-ar fi numit Agatonul Vechi. Deși astăzi este mai mult o dărâmătură, îți poți închipui lesne cum arăta el altădată: o bisericuță minusculă în buza unei prăpăstii adânci de zeci de metri și câteva chilii. Trei încăperi definitivau cândva construcția. Rămășițe a două chilioare, lipsite de acoperiș și cu zidurile frânte pe jumătate, poate din cauza forței nestăvilite a vreunui cutremur, e tot ce-a mai rămas. Bucăți de ziduri ale unei presupuse a treia încăperi stau suspendate deasupra abruptului, agățate printre stânci. Doar urmele cioplirii, neșterse de trecerea timpului, pot grăi în această privință. Pe podeaua celei mai bine conservate chilii se distinge conturul unei pentagrame, iar pe peretele estic al încăperii, singuratic, un trident. Resturile de oseminte umane cu urme de calcinație, posibil descoperite la baza abrupturilor, ar putea coborî perioada de datare în precreștinism.