Megalitii poetului Ion Gheorghe

Reședința de vară a poetului Ion Gheorghe, aflată în Sărățeanca, pe dealul Istrița, ascunde faimoasa colecție de pietre a poetului. Pe poartă, anunțul pictat pe o tăbliță te pune pe gânduri chiar și acum, după dispariția din enunț a statului rus.

Colecţie în circuit turistic!

Alcătuită pe numai 200 metri pătraţi. Colecţia în aer liber de monumente funerare preistorice. Replici ale monumentelor megalitice din teritoriul Daciei. De peste 200 de exemplare. Sub autoritatea Institutului Civilizaţiei Megalitice „Ion Gheorghe”. Aşteaptă vizita celor interesaţi. La CASA MEMORIALĂ FAMILIALĂ. Între orele 18,00 şi 20,00 în zilele de vară, când se revelează întreaga splendoare şi profunzime a celei mai vechi civilizaţii europene. În comuna Merei, satul Sărăţeanca, judeţul Buzău, la numărul 303 – Institutul Civilizaţiei Megalitice „Ion Gheorghe” (anunț publicat de Ion Gheorghe)

„Paste litice” este expresia categorică a lui Ion Gheorghe. Chestia cu „Proprietate a statului rus” a dispărut de pe gardul poetului. A făcut acest gest la supărare, negăsind nicăieri înţelegerea scontată. În prezent, la locuinţa de la Sărăţeanca, în curte şi într-o magazie special amenajată, poetul are peste 1000 de „obiecte” , „piese”, „paste” sau cum vor domniile voastre să le spună. Chiar de-ar fi doar produsul frământărilor naturii, formele lor dau de gândit. Ai zice că sunt nişte copii perfecte ale unor animale, păsări etc. ca să nu mai spun de „figurinele” cu… forme umane. Treaba e complicată. Ion Gheorghe nu a adunat „de nebun” pietre răspândite în cine ştie ce arie. Le-a descoperit „la grămadă”, într-un fel de necropolă. Ani în şir le-a cărat cu roaba în curtea sa, pe un teren greu accesibil. Au trecut pe acolo oameni de ştiinţă, muzeografi, oameni de televiziune. Toată lumea tace. Subiectul nu e de scos la bătaie. Se pare că deranjează inclusiv Academia. (Marin Ifrim, 24 august 2011)

Prietenul meu Marin, îmi cere să-mi spun părerea asupra unui „fapt”, trăit de mine, cu ocazia vizitei la casa poetului Ion Gheorghe, de la Sărăţeanca. În fapt, poetul m-a condus într-o magazie răcoroasă unde depozitase multe statuete din piatră: gresii şi calcaruri. Nu te lăsa să pui mâna pe obiecte. Doar să le admiri cu ochii. În curtea sa, erau la vedere, astfel de obiecte: cu diverse forme şi înfăţişări. Nu cunosc expresia de „paste litice”, pe care Marin Ifrim o dă acestor pietre. Eu, am spus asta, cu voce tare, după vizitarea acestora în magazia din spatele casei de la Sărăţeanca: am văzut pietrele! Gura păcătosului adevăr grăieşte! Acolo, în magazia sa, poetul le numea simplu: statuete. Am luat din curtea sa câteva în mâini şi le-am pipăit. Impresia mea a fost că astfel de statuete (şmirghiluite de intemperiile vremii), le mai văzusem cândva în copilărie, lângă mormintele sau pe crucile din piatră, în cimitirul turcesc, în satul copilăriei. Semănau şi acestea, cu astfel de grupări ovale, statuete şi ansambluri imagistice, depuse cândva pe movile funerare, cu unele ansambluri bine îmbinate. Îmi sugera mie, că, unele, aveau o „asamblare” mai specială prin paste de ciment natural sau argile preparate de mâini de „olari meseriaşi”. Privite din unghiuri diferite, acestea reprezentau chiar forme stranii, mult asemănătoare şi izbitoare cu reprezentările unor alegorii mitice: sirene, sfinxi, harpii etc. Altele, păreau capete, pe care erau situate cuşme, marame, coifuri de război – ce-mi întărea supoziţia asemănării cu obiectele funerare întâlnite în cimitirul copilăriei. M-au îndemnat la o privire mai atentă, abia când poetul ne-a vorbit despre Cultul zburătorului, alegoria Mioriţei pe plaiurile buzoiene şi în special ale legendelor despre Dealul Istriţei. Asemănarea unor statuete cu „călăreţul trac”, ori animale-totem din basmele şi baladele noastre, m-a dus cu gândul la oamenii primitivi, care citind în pietre au creat munţilor noştri, dar şi dealurilor noastre, o mitologie, dar gândul, îmi fugea şi la omul ştiinţific descoperit în prozele lui Mircea Eliade (ex: Ghicitorul în pietre”), care îi dă acestuia o aură mitică, sau cu proiecţii vizionare în destinul nostru. Poezia lui Ion Gheorghe e plină de astfel de simboluri, multe având ca sursă, existenţa acestor statuete. În aceasta constă, după părerea mea, măreţia acestor statuete: puterea lor de inspiraţie. De inspiraţie lăudabilă într-o poezie de respiraţie homeriană. Probabil, glosele cimeriene, de care vorbea poetul, au avut o contribuţie evidentă la susţinerea acestor statuete, ca reprezentări enigmatice locale, ale unui popor deosebit. Dacă sunt cu adevărat revelaţii ale unei vechi şi enigmatice civilizaţii, care au trecut şi pe teritoriul nostru, atunci, cred că sunt revelaţii, dar revelaţii păgâne. Deocamdată, aceste statuete se află în ţara cea fermecată, între ziduri mult ferecată, la casa poetului de la Sărăţeanca. (Tudor Cicu, 24 august 2011)

Statuetele poetului, betoanele arhaice – artefactele celei mai vechi civilizaţii ale planetei în opinia lui Ion Gheorghe, care i-au inspirat majoritatea cărţilor de versuri şi eseuri, identificabile între siglele din monedele geto-dacilor, în toată plastica neolitică de mai târziu dar şi în… sculpturile lui Brâncuşi. Descoperite de Ion Gheorghe de-a lungul timpului în necropola din marginea satului Sărăţeanca, la poalele Dealului Istriţa, în punctul numit de localnici absolut fără nici o prejudecătă academică „La urma vacii” din foarte simplul motiv că piatra care marchează zona are imprimată în clar o urmă ancestrală asemănătoare celei lăsate de o femelă de cerb, eveniment survenit probabil cu milioane de ani în urmă, pe când gresiile se aflau încă în stadiul de „aluat”. Mai multe amănunte despre această inedită şi contestată de către şcoala oficială colecţie de megaliţi – în postfaţa cărţii „Cogaioanele – Munţii Marilor Pontifi”…

Statuetele din paste litice pot fi văzute în curtea casei poetului, unde este și sediul „institutului”, pentru că niciun muzeu nu s-a aratat interesat, chiar dacă istorici și cercetători de renume, ca Dinu V. Rosetti și Romulus Vulcănescu, le-au recunoscut aportul la mitologia omului autohton, ca izvoare ale basmelor. Asemănarea acestor „concrețiuni grezoase” cu statuetele de lut ale neoliticului este izbitoare. Corpurile sferice și ovale din „beton” preistoric (pastă de ciment natural și argilă) formează un bestiar mitologic și portrete de basm. „Prototipurile” de columne sacre, menhire, dolmeni, altare, griphoni, sfincși, harpii, sirene, Madone cu prunci, războinici purtând coifuri și prinți cu capete acoperite de cușme, preoți cu mitre și comănace, toate vin dintr-un trecut atât de îndepărtat, încât îi sperie pe istorici!