Schitul Fundatura
Ceea ce se mai poate vedea din Schitul Fundatura se află dincolo de un izvor, pe un intrând împădurit, sub Crucea Spătarului și Vf. Țurțudui (984 m), de unde pare a fi căzut imensa stâncă în care a fost scobită bisericuța lui.
Din Nucu, trebuie să urci pe un picior de plaiu, printre livezi și fânețe, ca să ajungi la cealaltă ruină de schit, Fundătura. Schitul este atestat documentar la 1678, întâi ca schit de pusnici, apare după aceea în toate carțile domnești între 1714-1783, pâna chiar și în anul punerii în practică a legii secularizării averilor mănăstirești, 1864, când este dezafectat.
În timpul domniei lui Mihai Șuțu, la 1791, călugării sunt mutați la Găvanele, unde se terminase de construit o biserică din zid, iar Fundătura devine schit de maici. Numărul acestora depășind cifra 12, în 1819 biserica este extinsă prin adăugarea construcției din lemn. Ființează astfel până la 1825, când maicile sunt transferate la Schitul Sf. Gheorghe, iar aici aduși călugări, care se hrănesc tot din Schitul Găvanele. În anul 1846 biserica este reparată și zugrăvită de episcopul Chesarie.
După 1865 schitul se degradează treptat. Publicistul C. D. Aricescu, vizitând locurile acestea la 1871, notează: Numai tinda de lemn este cu șiță acoperită/ Chiliile dimprejuru-i mai toate sunt ruinate/ Un bătrân cu barbă albă, chipeș și cu spete late/ E aici singurul oaspe ce serva de conducător. Mai târziu, în dicționarul său de la 1892, Basil Iorgulescu semnala prezența în stare bună de conservare a trapezei, de fapt un trunchi de fag netezit puțin, având 12 scobituri pe margine în forma de străchini, din care mâncau călugării la masa comună.
